
Azi am rîs. Am rîs ca proasta, vorba aia. Șaizeci de minute în șir. Nu aș fi crezut vreodată că pot rîde “la comandă” o oră întreagă. Și mai ciudat e că am rîs fără motiv. Nu a zis nimeni nimic amuzant, nu a făcut nimeni nimic amuzant, nu au fost spuse bancuri și glume, nu s-a scălîmbăiat și maimuțărit nimeni în preajmă.
Și totuși am rîs hohotit. Am risc gigantesc, pantagruelic, de parcă aș fi eliberat tot rîsul pe care nu l-am rîs fiindcă a trebuit încă de la un an să fiu matură și serioasă. Am rîs laolaltă cu alți 30-40 de oameni, rîsul meu s-a împletit cu al lor, a dansat în aer, s-a ridicat ca bule de aer pline de veselie și s-a spart deasupra tuturor. Uneori m-am oprit pentru cîteva momente fiindcă dinăuntrul meu se ridica o voce subțire ca un fir: cum îți permiți atîta veselie? Tu nu știi că după rîs vine plîns?
Rîsul e molipsitor. Treizeci și ceva de oameni te pot ajuta să te reapuci de risc – și cînd rîsul se face mititel, izbucnea altundeva cu forță și te lua pe sus. Simțeam în timp ce rîdeam așa cum recuperez ani de nerîs, ani de copilărie serioasă, ani de colțuri ale gurii căzute, ani de ochi triști și înlăcrimați.
M-am simțit inadecvată din timp în timp? Rușinată? Nelalocul meu? Ridicolă în multe feluri? Nepotrivită? O, da. Dar am continuat să rîd. Am rîs în nasul ridicolului, am rîs în nasul inadecvării. Mi-am rîs rușinea.
M-a durut capul, în spatele urechilor, fiindcă capul meu nu e obișnuit cu atîta rîs. Atîta rîs nu-i de-a bună, auzeam adesea acasă. Mi-am masat puțin scalpul, am continuat să rîd chiar dacă durea, apoi nu a mai durut. Apoi a început burta, stomacul. A apărut și tremurul. Am observat că cel mai bine mă simțeam întinsă pe spate, rîzînd în voia mea. La final eram obosită și foarte relaxată. Uimită de cum a trecut ora asta.